Scurt istoric
În 1919, după unirea Transilvaniei cu România, în cadrul noii universităţi româneşti a „Daciei Superioare”, a luat fiinţă Facultatea de Litere. La această facultate se predau încă de la început atât limbile, cât şi literaturile clasice, după cum atestă descrierea activităţilor didactice în Anuarul universităţii pe anul 1919-1920: Filologia clasică I (latină), prof. agreg. Vasile Bogrea. Sem. I. Introducere în Filologia clasică, 3 ore. Figuri reprezentative din literatura antică, 2 ore. Proseminar: Horatii epistula ad Pisones, 2 ore. – Sem. II. Cultura greco-romană, 2 ore. Interpretări din lirica antică 1 oră. Proseminar: Metrica greco-latină, 2 ore. Filologia clasică II (elină), agregat stagiar Ştefan Bezdechi. Sem. I. Istoria literaturii greceşti în sec. V, 1 oră. Aristotel, Arta poetică, 2 ore. Proseminar: Gramatica greacă, 2 ore. Lecturi din Xenofon, 2 ore. – Sem. II. Alceste (Euripide), 1 oră. Broaştele (Aristofan), 1 oră. Teatrul lui Euripide, 1 oră. Seminar: Sintaxă greacă, 2 ore.
În perioada interbelică, în cadrul universităţii clujene a funcţionat una dintre cele mai prestigioase secţii de Filologie Clasică din România, sprijinită de Institutul de Studii Clasice, care edita Anuarul Institutului de Studii Clasice Cluj (AISC). Secţia era slujită de maeștri ai filologiei clasice românești, precum Vasile Bogrea, Teodor Naum, Ştefan Bezdechi, Nicolae Lascu.
Vasile Bogrea Ștefan Bezdechi Teodor Naum
Nicolae Lascu
Datorită schimbărilor produse odată cu instaurarea regimului comunist, secţia de Filologie Clasică, considerată inutilă în contextul noii culturi proletare, a fost desfiinţată, profesorii pensionaţi, iar studenţii transferaţi la Bucureşti. Limbile latină şi greacă veche au continuat totuşi să fie predate ca ştiinţe auxiliare studenţilor de la Litere, Istorie şi Filosofie. În 1967, s-a aprobat înfiinţarea specializării Latină B, în cadrul Facultăţii de Filologie, unde au activat profesorii Frieda Edelstein, Malvina Pătruţ, Virginia Macrea, Tiberiu Weiss, Elena Popescu, Vera Mocanu, care au încercat să păstreze viu spiritul culturii clasice, în ciuda condiţiilor vitrege.
Tradiţia științifică prestigioasă şi activitatea de excelenţă, depusă de oameni dedicaţi prezervării şi transmiterii valorilor umanismului clasic, au făcut posibilă redeschiderea, în 1990, a secţiei de limbi clasice, în cadrul Catedrei de Limba română şi Lingvistică generală. În 1991, a fost reînființată Catedra de Filologie Clasică (CFC), având în componenţă, pe lângă cadrele didactice mai vechi, formate la Cluj (Frieda Edelstein, Malvina Pătruţ), filologi clasici formați la Universitatea din București (Elena Popescu, Vasile Rus). Ulterior, în cadrul secției de filologie clasică au început să activeze absolvenţi din diferite generații ai noii secţii clujene: Beatrice Tătaru, Cristian Ugro, Bogdan Neagota, Andrei Goția, Carmen Fenechiu, Cristian Baumgarten, Iulian Damian.
În 1997, a fost reînființat, în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Institutul de Studii Clasice, fără a avea însă dimensiunea interdisciplinară (filologică, istorică, arheologică, epigrafică, istorico-religioasă) a institutului activ în perioada interbelică. Parcelarea instituțională a studiilor socio-umane din perioada socialistă și postsocialistă a făcut imposibilă reintegrarea istoriei antice și a filologiei clasice în cadrul studiilor clasice, în vederea reificării holistice a acestora, ca bază epistemică pentru un „umanism integral”.
După o perioadă de dezvoltare, în care studiile de licenţă acopereau un interval de cinci, respectiv patru ani, Catedra de Filologie Clasică a trebuit să își ajusteze activitatea didactică în contextul implementării sistemului Bologna (cu studii de licenţă de trei ani) și a reducerii consecvente a numărului orelor de specialitate.
În anul 2012, Catedra de Filologie Clasică a devenit Departamentul de Limbi şi Literaturi Clasice (DLLC), compus actualmente din șase membri: Vasile Rus, Bogdan Neagota, Carmen Fenechiu, Cristian Baumgarten, Iulian Damian și Marina Cristea.
În prezent, în contextul refluxului studiilor clasice și al studiilor umaniste în general, DLLC își ajustează oferta curiculară, pentru a veni în întâmpinarea așteptărilor posibililor candidați, majoritatea lor fiind deja licențiați, uneori chiar doctoranzi sau doctori în științe umaniste. Membrii titulari și asociați ai departamentului promovează anual cursuri noi, care să reifice și să lărgească disciplinar aria filologiei clasice, acoperind toate epistemele în care limbile latină și greacă au fost active. Ne referim la studiul etapizat istoric al limbii latine (de la latina clasică la cea tardoantică & patristică, medievală și premodernă) și al limbii grecești (de la greaca homerică la koiné, la greaca patristică și la cea bizantină și, ulterior, la neogreacă). În mod analog, studiile culturale antice și tardoantice sunt abordate în perspectiva diacroniei lungi și a morfodinamicii lor medievale, renascentiste, premoderne și moderne.
Actualitatea filologiei clasice nu ține doar de memoria unui trecut exemplar, ci și de modalitățile reconstrucțiilor epistemice ulterioare. Moștenirea antichității greco-romane reprezintă, mai mult decât istoria rădăcinilor noastre identitare, o cheie pentru regăsirea de sine a Europei modernității târzii.
Tradiţia științifică prestigioasă şi activitatea de excelenţă, depusă de oameni dedicaţi prezervării şi transmiterii valorilor umanismului clasic, au făcut posibilă redeschiderea, în 1990, a secţiei de limbi clasice, în cadrul Catedrei de Limba română şi Lingvistică generală. În 1991, a fost reînființată Catedra de Filologie Clasică (CFC), având în componenţă, pe lângă cadrele didactice mai vechi, formate la Cluj (Frieda Edelstein, Malvina Pătruţ), filologi clasici formați la Universitatea din București (Elena Popescu, Vasile Rus). Ulterior, în cadrul secției de filologie clasică au început să activeze absolvenţi din diferite generații ai noii secţii clujene: Beatrice Tătaru, Cristian Ugro, Bogdan Neagota, Andrei Goția, Carmen Fenechiu, Cristian Baumgarten, Iulian Damian.
În 1997, a fost reînființat, în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Institutul de Studii Clasice, fără a avea însă dimensiunea interdisciplinară (filologică, istorică, arheologică, epigrafică, istorico-religioasă) a institutului activ în perioada interbelică. Parcelarea instituțională a studiilor socio-umane din perioada socialistă și postsocialistă a făcut imposibilă reintegrarea istoriei antice și a filologiei clasice în cadrul studiilor clasice, în vederea reificării holistice a acestora, ca bază epistemică pentru un „umanism integral”.
După o perioadă de dezvoltare, în care studiile de licenţă acopereau un interval de cinci, respectiv patru ani, Catedra de Filologie Clasică a trebuit să își ajusteze activitatea didactică în contextul implementării sistemului Bologna (cu studii de licenţă de trei ani) și a reducerii consecvente a numărului orelor de specialitate.
În anul 2012, Catedra de Filologie Clasică a devenit Departamentul de Limbi şi Literaturi Clasice (DLLC), compus actualmente din șase membri: Vasile Rus, Bogdan Neagota, Carmen Fenechiu, Cristian Baumgarten, Iulian Damian și Marina Cristea.
În prezent, în contextul refluxului studiilor clasice și al studiilor umaniste în general, DLLC își ajustează oferta curiculară, pentru a veni în întâmpinarea așteptărilor posibililor candidați, majoritatea lor fiind deja licențiați, uneori chiar doctoranzi sau doctori în științe umaniste. Membrii titulari și asociați ai departamentului promovează anual cursuri noi, care să reifice și să lărgească disciplinar aria filologiei clasice, acoperind toate epistemele în care limbile latină și greacă au fost active. Ne referim la studiul etapizat istoric al limbii latine (de la latina clasică la cea tardoantică & patristică, medievală și premodernă) și al limbii grecești (de la greaca homerică la koiné, la greaca patristică și la cea bizantină și, ulterior, la neogreacă). În mod analog, studiile culturale antice și tardoantice sunt abordate în perspectiva diacroniei lungi și a morfodinamicii lor medievale, renascentiste, premoderne și moderne.
Actualitatea filologiei clasice nu ține doar de memoria unui trecut exemplar, ci și de modalitățile reconstrucțiilor epistemice ulterioare. Moștenirea antichității greco-romane reprezintă, mai mult decât istoria rădăcinilor noastre identitare, o cheie pentru regăsirea de sine a Europei modernității târzii.
-page-001.jpg)